Untitled

Doi vulturi stau pe marginea unei prăpăstii
„Începe ca un banc prost”, zise primul
Smulgându-şi o pană din aripă şi scărpinându-se în ureche
„Simţi rima albă?”, replică celălalt electrocutat
De praful unor amintiri răzleţele.
Deasupra lor, stropi albaştri-verzui
îşi aşteaptă norii.
Împins de un bazar bizar de trăiri becisnice
Primul vultur nu simţi
Rima.
„Mi-e foame”, şopti el falnic.
Rima e aluzia
Unei râme. Şerpuieşte insinuant
În urechea celui de-al doilea vultur
Fâlfâind.
„Mi se fâlfâie”, simte el momentul
Intervenţiei pe cordul deschis
Al tentativei literare.
„Suprarealism”, revine primul
Acum acvilă
Sau ponei, dacă vei.
„Aluzie veche”, crede celălalt
Înaripat non-Pegas, ne-cal.
Nimic, de fapt.
„Nimic? Mai bine lipsă”.
Nu dispăru, deşi
Albastru cum era cerul
Se simţea mai puţin background şi mai aparte
Parte
Din celălalt vultur.
„Da’, chiar! Lipseşte ceva”.
O lipie, o pălărie
De mănăstire budistă plină
De comunişti sovietici reformaţi?
„Vorbesc chineza? Nu-i
Asta”. „Dar ce?”, întrebă
Aripa care nu mai ştia
Dacă aparţine de acvilă,
Vultur sau bicicletă.
„Aaaa, ştiu:
N-ai stil!”