Unde dispar gândurile?

Ceainicul căsca aburit din gură plictisit. Nici mie nu-mi venea a mă uita la micile sintetizatoare de fructe de pădure, firicelele acelea lungi şi înguste care parcă îneacă toată castitatea unei ape fierte. Dar nu aveam ce să fac. Îmi pierdusem răbdarea. Chinuiam o linguriţă de marginea ferestrei şi-mi imaginam cum ar fi fost ca toate ideile de dinainte de ceai să fie importante obiecte de artă. Gândurile, în general.

Să le vizităm formele ca pe vitrine înainte de a se volatiliza în aer.

Gândurile-tablou sunt acele gânduri la care te uiţi cu culoarea ochiului, gândurile pe care nu îţi vine să le întrerupi, să le digeri, să le modifici, ci doar să le aşezi lacom într-o vază a ta imaginară. Sunt gânduri care primesc ajutor din partea ramelor în care sunt încadrate, de la un om la altul, pentru că, fără ramă, ele s-ar confunda cu pereţii, ar deveni materialul din care e creat începutul, într-o cantitate insesizabilă şi cursivă ca a unui sul de hârtie igienică. Igiena constă aici în a alege dintr-o gamă largă de rame, rama de ocazie care să căptuşească tabloul. Aşa cum magneţii pământului captivează oamenii oferindu-le libertate, aşa şi gândurile îşi odihnesc vertebrele în intimitatea oamenilor cu rame sănătoase. Sunt adjective care hibernează şi cele trei puncte care, suspendate, pot trece de la starea de lenjerie curată la starea de dizgraţie a unor marionete vinovate. Eu mai port din când în când, cu mine, câte un Miró sau un Chagall pe care, din pasiune, le ţin doar pentru mine.

Mai sunt gândurile-anticariate printre care mă plimb cu o familiaritate secundă posturii lor uluitoare, acele gândurile pe care, de la prima formulare, îţi dau sentimentul pe care ţi-l dă toamna la a 20-a respiraţie pe nas. Gânduri care trezesc amintiri, gânduri la care aprobi din cap, gânduri care dispar într-o plapuma colectivă atât de călduroasă, că îţi vine să o porţi şi vara. Nu-mi amintesc ultima oară când am dat din cap a da.

Din gândurile-calibru am să pastrez orificiul şi senzaţia de alfabet vizual pe care îl înghit cu fiecare cuvânt. Aş vrea uneori să închid ochii şi să le fac să dispară, însă ele sunt tot atât de indispensabile firii aşa cum creierului îi este să călătorească în emisfera de nord a frunţii ca să se mai deştepte, uneori, într-un feng-shui. Logica se culcă cu colţurile se culcă cu informaţia se culcă cu sensul ca într-un final să nască poluţia ştiinţifica şi conceptul. Răni care se comportă ca coji.

Dintr-un ochean întors invers se fâstâcesc gândurile-balon, uşoare şi colorate ca umorul rostit cu un măr în mână şi cu o mână de heliu în gură. Antiperspirante şi nicidecum coagulante, gândurile-balon frăgezesc muşchii până la punctul în care şi sângelui îi vine să scoată bule de fericire. Se amestecă ca alunele într-o rezervaţie naturală, clipocesc şi plescăie şi hăhăie desprinzându-se ca nişte vulpi de pe buzele larg deschise ale oamenilor. Oamenii ramelor zâmbesc doar, oamenii anticariate le dosesc pentru mai departe, oamenii calibru le lustruiesc cu ghilotina, oamenii balon râd mai bine.

Şi, în funcţie de oameni, ocheanul se învârte dintr-o parte într-alta până la paradoxul de a zâmbi la calibre până la paradoxul de a pune rame la baloane, până la necesitatea de a anticaria un tablou, ceea ce, în ultimă instanţă, nu miroase a gând decât la finele ultimei arome disparute din ceaşca mea.