In front of the row

Style. Shh. Be still. Like a lie.
Fake your play on a grande scale
And let us
Be the tracery of your fey
We will be humming your red lips
Like a sad violinist
We would be
Beaming the eardrops of your jewelry
Like
Lucifer for he died his night black
Like we, unsew sequins to bring the classical black back
"It's not outta date, I'm just being fashionable late"
Like a cat on a walk, mysteriously, she says,
hot-furred luxury:
"Follow me through my steps", she says
"I will be stripping for pleasure in a cloackroom, & we’ll be receiving soon
The 80’s aesthetics covered in leopard skin
And boudurist dresses dressed up in wicked satin
Heat-pressed metallics for souvenir uniforms
And obvious hand-crafted leanings to blow up your horns
So... Follow me, follow me
For there is MORE than meets the eye
Maybe some mittens to go with your sense of style
Follow me...
And I’ll be like
Melting a sketch in your glass of rye
Until you match your definition of beauty
With a proper silicone tie

Untitled

Doi vulturi stau pe marginea unei prăpăstii
„Începe ca un banc prost”, zise primul
Smulgându-şi o pană din aripă şi scărpinându-se în ureche
„Simţi rima albă?”, replică celălalt electrocutat
De praful unor amintiri răzleţele.
Deasupra lor, stropi albaştri-verzui
îşi aşteaptă norii.
Împins de un bazar bizar de trăiri becisnice
Primul vultur nu simţi
Rima.
„Mi-e foame”, şopti el falnic.
Rima e aluzia
Unei râme. Şerpuieşte insinuant
În urechea celui de-al doilea vultur
Fâlfâind.
„Mi se fâlfâie”, simte el momentul
Intervenţiei pe cordul deschis
Al tentativei literare.
„Suprarealism”, revine primul
Acum acvilă
Sau ponei, dacă vei.
„Aluzie veche”, crede celălalt
Înaripat non-Pegas, ne-cal.
Nimic, de fapt.
„Nimic? Mai bine lipsă”.
Nu dispăru, deşi
Albastru cum era cerul
Se simţea mai puţin background şi mai aparte
Parte
Din celălalt vultur.
„Da’, chiar! Lipseşte ceva”.
O lipie, o pălărie
De mănăstire budistă plină
De comunişti sovietici reformaţi?
„Vorbesc chineza? Nu-i
Asta”. „Dar ce?”, întrebă
Aripa care nu mai ştia
Dacă aparţine de acvilă,
Vultur sau bicicletă.
„Aaaa, ştiu:
N-ai stil!”

Unde dispar gândurile?

Ceainicul căsca aburit din gură plictisit. Nici mie nu-mi venea a mă uita la micile sintetizatoare de fructe de pădure, firicelele acelea lungi şi înguste care parcă îneacă toată castitatea unei ape fierte. Dar nu aveam ce să fac. Îmi pierdusem răbdarea. Chinuiam o linguriţă de marginea ferestrei şi-mi imaginam cum ar fi fost ca toate ideile de dinainte de ceai să fie importante obiecte de artă. Gândurile, în general.

Să le vizităm formele ca pe vitrine înainte de a se volatiliza în aer.

Gândurile-tablou sunt acele gânduri la care te uiţi cu culoarea ochiului, gândurile pe care nu îţi vine să le întrerupi, să le digeri, să le modifici, ci doar să le aşezi lacom într-o vază a ta imaginară. Sunt gânduri care primesc ajutor din partea ramelor în care sunt încadrate, de la un om la altul, pentru că, fără ramă, ele s-ar confunda cu pereţii, ar deveni materialul din care e creat începutul, într-o cantitate insesizabilă şi cursivă ca a unui sul de hârtie igienică. Igiena constă aici în a alege dintr-o gamă largă de rame, rama de ocazie care să căptuşească tabloul. Aşa cum magneţii pământului captivează oamenii oferindu-le libertate, aşa şi gândurile îşi odihnesc vertebrele în intimitatea oamenilor cu rame sănătoase. Sunt adjective care hibernează şi cele trei puncte care, suspendate, pot trece de la starea de lenjerie curată la starea de dizgraţie a unor marionete vinovate. Eu mai port din când în când, cu mine, câte un Miró sau un Chagall pe care, din pasiune, le ţin doar pentru mine.

Mai sunt gândurile-anticariate printre care mă plimb cu o familiaritate secundă posturii lor uluitoare, acele gândurile pe care, de la prima formulare, îţi dau sentimentul pe care ţi-l dă toamna la a 20-a respiraţie pe nas. Gânduri care trezesc amintiri, gânduri la care aprobi din cap, gânduri care dispar într-o plapuma colectivă atât de călduroasă, că îţi vine să o porţi şi vara. Nu-mi amintesc ultima oară când am dat din cap a da.

Din gândurile-calibru am să pastrez orificiul şi senzaţia de alfabet vizual pe care îl înghit cu fiecare cuvânt. Aş vrea uneori să închid ochii şi să le fac să dispară, însă ele sunt tot atât de indispensabile firii aşa cum creierului îi este să călătorească în emisfera de nord a frunţii ca să se mai deştepte, uneori, într-un feng-shui. Logica se culcă cu colţurile se culcă cu informaţia se culcă cu sensul ca într-un final să nască poluţia ştiinţifica şi conceptul. Răni care se comportă ca coji.

Dintr-un ochean întors invers se fâstâcesc gândurile-balon, uşoare şi colorate ca umorul rostit cu un măr în mână şi cu o mână de heliu în gură. Antiperspirante şi nicidecum coagulante, gândurile-balon frăgezesc muşchii până la punctul în care şi sângelui îi vine să scoată bule de fericire. Se amestecă ca alunele într-o rezervaţie naturală, clipocesc şi plescăie şi hăhăie desprinzându-se ca nişte vulpi de pe buzele larg deschise ale oamenilor. Oamenii ramelor zâmbesc doar, oamenii anticariate le dosesc pentru mai departe, oamenii calibru le lustruiesc cu ghilotina, oamenii balon râd mai bine.

Şi, în funcţie de oameni, ocheanul se învârte dintr-o parte într-alta până la paradoxul de a zâmbi la calibre până la paradoxul de a pune rame la baloane, până la necesitatea de a anticaria un tablou, ceea ce, în ultimă instanţă, nu miroase a gând decât la finele ultimei arome disparute din ceaşca mea.

Gone, baby, gone

Prima dată când am dispărut, era acum câţiva ani, într-o primăvară. Nu mi se mai întâmplase şi m-a zguduit destul de mult întâmplarea asta. Mai întâi am încercat să mă sun, dar nu răspundeam la telefon. M-am dus apoi în locurile în care obişnuiam să-mi petrec timpul liber, dar nici acolo nu eram. Nu mă văzuse nimeni. De la serviciu mi-au zis că dacă nu apar, mă dau afară. Mi-am dat un SMS, dar deja aveam telefonul închis. După o lună, am aflat că rămăsesem şi fără job. Eram deprimat.


Am reapărut după vreo trei luni, fără vreo explicaţie. Nu părea să-mi pese de serviciul pierdut, de chiria neplătită. Aveam şi bani, mulţi bani, habar n-am de unde. Era bine totuşi. Stăteam iarăşi la televizor, mâncam mâncare chinezească în fiecare joi şi pizza în fiecare duminică după-amiaza, mergeam la jogging şi la piscină. Eram ca pe vremuri şi păream fericit, dar lunile alea în care dispărusem nu-mi dădeau pace.


Mult mai târziu, un prieten mi-a zis că m-a văzut, în primăvara aia, umblând cu o blondă simpatică, cam zurlie, cu părul tuns scurt şi mereu electrocutat, care părea să fie permanent pe speed. Şi mi-am amintit că, după ce m-am întors, aveam mereu impresia că m-am drogat intensiv. N-am cunoscut-o vreodată pe blondă, dar cunoştinţa mea mi-a zis că nu se ocupa cu chestii chiar legale şi m-am gândit că, cel mai probabil, de la ea aveam banii.


O vreme am stat liniştit, apoi am început să dispar iar. De data aceasta puţin - câte o seară, uneori un weekend. Reîntoarcerile erau bruşte şi, mereu, neînsoţite de vreo explicaţie. Câte un telefon de la amici sau bârfe pe care le prindeau din zbor prin oraş îmi aduceau frânturi de întâmplări. Ba că mă dusesem cu nu-ş ce gaşcă la mare, ba că eram rătăcit cu o tipă la munte, în Deltă sau chiar la Paris, ba că am stat o noapte la Poliţie pentru că am bătut o chelneriţă fiindcă nu-mi plăcea strungăreaţa ei. De ultima am aflat şi din amenda găsită în uşă - patru milioane, pentru tulburarea liniştii publice. Nu scria nimic de strungăreaţă, totuşi.


De vreo două ori m-am întors atât de beat încât, până-mi reveneam din mahmureală, dispăream iarăşi. Cel mai trist am fost atunci când m-am întors fără un dinte, care părea smuls de un pumn pe care nu mi-l pot explica, şi în noaptea în care am constat că într-un dintre dispariţii îmi tatuasem un ponei chiar la baza penisului. Gagiul de la salon mi-a zis acum câteva zile că eram praştie de drogat când am venit la el, dar că i-am dat atâţia bani încât chiar nu i-a păsat. Cică i-aş fi zis mai târziu că mi-aş fi dorit vulturul de pe stema Statelor Unite, dar n-am ştiut să mă exprim. Aşa o fi.


Nu reuşesc să port o conversaţie serioasă pe tema asta. De fiecare dată când nu dispar cu vreo pipiţă sau la o băută, dacă apuc să mă întreb despre poneiul ăla nenorocit sau despre motivele plecărilor astea mult prea dese şi deranjante, urmează o tăcere rece şi a naibii de neplăcută. Dacă insist, aud doar uşa trântindu-se în urma mea.


Mă gândesc, din ce în ce mai serios, să mă car şi eu. La următoarea dispariţie, când o să mă întorc, n-o să mă mai găsesc acasă.