Prima dată când am dispărut, era acum câţiva ani, într-o primăvară. Nu mi se mai întâmplase şi m-a zguduit destul de mult întâmplarea asta. Mai întâi am încercat să mă sun, dar nu răspundeam la telefon. M-am dus apoi în locurile în care obişnuiam să-mi petrec timpul liber, dar nici acolo nu eram. Nu mă văzuse nimeni. De la serviciu mi-au zis că dacă nu apar, mă dau afară. Mi-am dat un SMS, dar deja aveam telefonul închis. După o lună, am aflat că rămăsesem şi fără job. Eram deprimat.
Am reapărut după vreo trei luni, fără vreo explicaţie. Nu părea să-mi pese de serviciul pierdut, de chiria neplătită. Aveam şi bani, mulţi bani, habar n-am de unde. Era bine totuşi. Stăteam iarăşi la televizor, mâncam mâncare chinezească în fiecare joi şi pizza în fiecare duminică după-amiaza, mergeam la jogging şi la piscină. Eram ca pe vremuri şi păream fericit, dar lunile alea în care dispărusem nu-mi dădeau pace.
Mult mai târziu, un prieten mi-a zis că m-a văzut, în primăvara aia, umblând cu o blondă simpatică, cam zurlie, cu părul tuns scurt şi mereu electrocutat, care părea să fie permanent pe speed. Şi mi-am amintit că, după ce m-am întors, aveam mereu impresia că m-am drogat intensiv. N-am cunoscut-o vreodată pe blondă, dar cunoştinţa mea mi-a zis că nu se ocupa cu chestii chiar legale şi m-am gândit că, cel mai probabil, de la ea aveam banii.
O vreme am stat liniştit, apoi am început să dispar iar. De data aceasta puţin - câte o seară, uneori un weekend. Reîntoarcerile erau bruşte şi, mereu, neînsoţite de vreo explicaţie. Câte un telefon de la amici sau bârfe pe care le prindeau din zbor prin oraş îmi aduceau frânturi de întâmplări. Ba că mă dusesem cu nu-ş ce gaşcă la mare, ba că eram rătăcit cu o tipă la munte, în Deltă sau chiar la Paris, ba că am stat o noapte la Poliţie pentru că am bătut o chelneriţă fiindcă nu-mi plăcea strungăreaţa ei. De ultima am aflat şi din amenda găsită în uşă - patru milioane, pentru tulburarea liniştii publice. Nu scria nimic de strungăreaţă, totuşi.
De vreo două ori m-am întors atât de beat încât, până-mi reveneam din mahmureală, dispăream iarăşi. Cel mai trist am fost atunci când m-am întors fără un dinte, care părea smuls de un pumn pe care nu mi-l pot explica, şi în noaptea în care am constat că într-un dintre dispariţii îmi tatuasem un ponei chiar la baza penisului. Gagiul de la salon mi-a zis acum câteva zile că eram praştie de drogat când am venit la el, dar că i-am dat atâţia bani încât chiar nu i-a păsat. Cică i-aş fi zis mai târziu că mi-aş fi dorit vulturul de pe stema Statelor Unite, dar n-am ştiut să mă exprim. Aşa o fi.
Nu reuşesc să port o conversaţie serioasă pe tema asta. De fiecare dată când nu dispar cu vreo pipiţă sau la o băută, dacă apuc să mă întreb despre poneiul ăla nenorocit sau despre motivele plecărilor astea mult prea dese şi deranjante, urmează o tăcere rece şi a naibii de neplăcută. Dacă insist, aud doar uşa trântindu-se în urma mea.
Mă gândesc, din ce în ce mai serios, să mă car şi eu. La următoarea dispariţie, când o să mă întorc, n-o să mă mai găsesc acasă.