taTu

Piele chiar nu poţi să-ţi cumperi. E a ta, dintotdeauna. Se lasă, cu vârsta, dar nu te agasează vreun dubios cu pielea lui de lux de la Armani sau D&G. Nici măcar Vuitton, deşi a-şi putea paria că Murakami ar veni cu un design din acela minimalist, japonez, numai bun de expus sub duş. Oricum, nu-l împiedică nimeni să-şi tatueze sigla pe fund, doar că, la naiba, ce te faci dacă la anu’ iese din trend? Nu-i ca cinciul de la zar tatuat pe mână, o opţiune pe viaţă. Eu mă simt bine în pielea mea. Îmi place aşa cum e, nu-i dau găuri (voluntar) pentru nici un fel de cercei, brelocuri, catarame sau carabine de alpinism, nu mi-am scris când eram mic pe piept "Te iubesc, Monica!" - şi bine-am făcut că mi-aş fi limitat drastic opţiunile -, nici "Hai Foresta!" şi nici măcar un "Jos Iliescu!" mic, jos. M-am gândit doar de două ori serios la un tatuaj adevărat. Prima dată când am dat la facultate. Vroiam să am Luceafărul pe unghia degetului mare de la piciorul drept, imprimată cu vopsea albastră, de ouă de Paşte. Evident, aş fi schimbat finalul, mult prea patetic şi vintage pentru gusturile mele. Dar îmi plăcea ideea că nu prea poţi să cobori mai în jos decât atât. Am renunţat după ce-am aflat că la noi nu se studiază pictatul pe boabe de orez la nici o universitate autohtonă, o scăpare vădită a legislaţiei, care-a făcut obiecte de studiu prostii precum religia şi fiabilitatea. O bursă în China era exclusă. N-am vrut să-mi tatuez şi ochi oblici. A doua oară eram beat şi-am vrut să-mi tatuez un ponei verde chiar deasupra genunchiului, cu un creion chimic roz. N-am găsit decât un creion mecanic de 0.5 şi, după încă o bere, n-am mai găsit nici genunchiul. Şi, oricum, eu nu ştiu să desenez ponei.