The Duallists

In front of the row

2009-09-16T03:43:00.010+03:00

Style. Shh. Be still. Like a lie.
Fake your play on a grande scale
And let us
Be the tracery of your fey
We will be humming your red lips
Like a sad violinist
We would be
Beaming the eardrops of your jewelry
Like
Lucifer for he died his night black
Like we, unsew sequins to bring the classical black back
"It's not outta date, I'm just being fashionable late"
Like a cat on a walk, mysteriously, she says,
hot-furred luxury:
"Follow me through my steps", she says
"I will be stripping for pleasure in a cloackroom, & we’ll be receiving soon
The 80’s aesthetics covered in leopard skin
And boudurist dresses dressed up in wicked satin
Heat-pressed metallics for souvenir uniforms
And obvious hand-crafted leanings to blow up your horns
So... Follow me, follow me
For there is MORE than meets the eye
Maybe some mittens to go with your sense of style
Follow me...
And I’ll be like
Melting a sketch in your glass of rye
Until you match your definition of beauty
With a proper silicone tie

Untitled

2009-09-16T00:07:00.004+03:00

Doi vulturi stau pe marginea unei prăpăstii
„Începe ca un banc prost”, zise primul
Smulgându-şi o pană din aripă şi scărpinându-se în ureche
„Simţi rima albă?”, replică celălalt electrocutat
De praful unor amintiri răzleţele.
Deasupra lor, stropi albaştri-verzui
îşi aşteaptă norii.
Împins de un bazar bizar de trăiri becisnice
Primul vultur nu simţi
Rima.
„Mi-e foame”, şopti el falnic.
Rima e aluzia
Unei râme. Şerpuieşte insinuant
În urechea celui de-al doilea vultur
Fâlfâind.
„Mi se fâlfâie”, simte el momentul
Intervenţiei pe cordul deschis
Al tentativei literare.
„Suprarealism”, revine primul
Acum acvilă
Sau ponei, dacă vei.
„Aluzie veche”, crede celălalt
Înaripat non-Pegas, ne-cal.
Nimic, de fapt.
„Nimic? Mai bine lipsă”.
Nu dispăru, deşi
Albastru cum era cerul
Se simţea mai puţin background şi mai aparte
Parte
Din celălalt vultur.
„Da’, chiar! Lipseşte ceva”.
O lipie, o pălărie
De mănăstire budistă plină
De comunişti sovietici reformaţi?
„Vorbesc chineza? Nu-i
Asta”. „Dar ce?”, întrebă
Aripa care nu mai ştia
Dacă aparţine de acvilă,
Vultur sau bicicletă.
„Aaaa, ştiu:
Coaie, n-ai stil!”

Unde dispar gândurile?

2009-09-07T22:54:00.003+03:00

Ceainicul căsca aburit din gură plictisit. Nici mie nu-mi venea a mă uita la micile sintetizatoare de fructe de pădure, firicelele acelea lungi şi înguste care parcă îneacă toată castitatea unei ape fierte. Dar nu aveam ce să fac. Îmi pierdusem răbdarea. Chinuiam o linguriţă de marginea ferestrei şi-mi imaginam cum ar fi fost ca toate ideile de dinainte de ceai să fie importante obiecte de artă. Gândurile, în general.

Să le vizităm formele ca pe vitrine înainte de a se volatiliza în aer.

Gândurile-tablou sunt acele gânduri la care te uiţi cu culoarea ochiului, gândurile pe care nu îţi vine să le întrerupi, să le digeri, să le modifici, ci doar să le aşezi lacom într-o vază a ta imaginară. Sunt gânduri care primesc ajutor din partea ramelor în care sunt încadrate, de la un om la altul, pentru că, fără ramă, ele s-ar confunda cu pereţii, ar deveni materialul din care e creat începutul, într-o cantitate insesizabilă şi cursivă ca a unui sul de hârtie igienică. Igiena constă aici în a alege dintr-o gamă largă de rame, rama de ocazie care să căptuşească tabloul. Aşa cum magneţii pământului captivează oamenii oferindu-le libertate, aşa şi gândurile îşi odihnesc vertebrele în intimitatea oamenilor cu rame sănătoase. Sunt adjective care hibernează şi cele trei puncte care, suspendate, pot trece de la starea de lenjerie curată la starea de dizgraţie a unor marionete vinovate. Eu mai port din când în când, cu mine, câte un Miró sau un Chagall pe care, din pasiune, le ţin doar pentru mine.

Mai sunt gândurile-anticariate printre care mă plimb cu o familiaritate secundă posturii lor uluitoare, acele gândurile pe care, de la prima formulare, îţi dau sentimentul pe care ţi-l dă toamna la a 20-a respiraţie pe nas. Gânduri care trezesc amintiri, gânduri la care aprobi din cap, gânduri care dispar într-o plapuma colectivă atât de călduroasă, că îţi vine să o porţi şi vara. Nu-mi amintesc ultima oară când am dat din cap a da.

Din gândurile-calibru am să pastrez orificiul şi senzaţia de alfabet vizual pe care îl înghit cu fiecare cuvânt. Aş vrea uneori să închid ochii şi să le fac să dispară, însă ele sunt tot atât de indispensabile firii aşa cum creierului îi este să călătorească în emisfera de nord a frunţii ca să se mai deştepte, uneori, într-un feng-shui. Logica se culcă cu colţurile se culcă cu informaţia se culcă cu sensul ca într-un final să nască poluţia ştiinţifica şi conceptul. Răni care se comportă ca coji.

Dintr-un ochean întors invers se fâstâcesc gândurile-balon, uşoare şi colorate ca umorul rostit cu un măr în mână şi cu o mână de heliu în gură. Antiperspirante şi nicidecum coagulante, gândurile-balon frăgezesc muşchii până la punctul în care şi sângelui îi vine să scoată bule de fericire. Se amestecă ca alunele într-o rezervaţie naturală, clipocesc şi plescăie şi hăhăie desprinzându-se ca nişte vulpi de pe buzele larg deschise ale oamenilor. Oamenii ramelor zâmbesc doar, oamenii anticariate le dosesc pentru mai departe, oamenii calibru le lustruiesc cu ghilotina, oamenii balon râd mai bine.

Şi, în funcţie de oameni, ocheanul se învârte dintr-o parte într-alta până la paradoxul de a zâmbi la calibre până la paradoxul de a pune rame la baloane, până la necesitatea de a anticaria un tablou, ceea ce, în ultimă instanţă, nu miroase a gând decât la finele ultimei arome disparute din ceaşca mea.

Gone, baby, gone

2009-09-07T22:47:00.002+03:00

Prima dată când am dispărut, era acum câţiva ani, într-o primăvară. Nu mi se mai întâmplase şi m-a zguduit destul de mult întâmplarea asta. Mai întâi am încercat să mă sun, dar nu răspundeam la telefon. M-am dus apoi în locurile în care obişnuiam să-mi petrec timpul liber, dar nici acolo nu eram. Nu mă văzuse nimeni. De la serviciu mi-au zis că dacă nu apar, mă dau afară. Mi-am dat un SMS, dar deja aveam telefonul închis. După o lună, am aflat că rămăsesem şi fără job. Eram deprimat.

Am reapărut după vreo trei luni, fără vreo explicaţie. Nu părea să-mi pese de serviciul pierdut, de chiria neplătită. Aveam şi bani, mulţi bani, habar n-am de unde. Era bine totuşi. Stăteam iarăşi la televizor, mâncam mâncare chinezească în fiecare joi şi pizza în fiecare duminică după-amiaza, mergeam la jogging şi la piscină. Eram ca pe vremuri şi păream fericit, dar lunile alea în care dispărusem nu-mi dădeau pace.

Mult mai târziu, un prieten mi-a zis că m-a văzut, în primăvara aia, umblând cu o blondă simpatică, cam zurlie, cu părul tuns scurt şi mereu electrocutat, care părea să fie permanent pe speed. Şi mi-am amintit că, după ce m-am întors, aveam mereu impresia că m-am drogat intensiv. N-am cunoscut-o vreodată pe blondă, dar cunoştinţa mea mi-a zis că nu se ocupa cu chestii chiar legale şi m-am gândit că, cel mai probabil, de la ea aveam banii.

O vreme am stat liniştit, apoi am început să dispar iar. De data aceasta puţin - câte o seară, uneori un weekend. Reîntoarcerile erau bruşte şi, mereu, neînsoţite de vreo explicaţie. Câte un telefon de la amici sau bârfe pe care le prindeau din zbor prin oraş îmi aduceau frânturi de întâmplări. Ba că mă dusesem cu nu-ş ce gaşcă la mare, ba că eram rătăcit cu o tipă la munte, în Deltă sau chiar la Paris, ba că am stat o noapte la Poliţie pentru că am bătut o chelneriţă fiindcă nu-mi plăcea strungăreaţa ei. De ultima am aflat şi din amenda găsită în uşă - patru milioane, pentru tulburarea liniştii publice. Nu scria nimic de strungăreaţă, totuşi.

De vreo două ori m-am întors atât de beat încât, până-mi reveneam din mahmureală, dispăream iarăşi. Cel mai trist am fost atunci când m-am întors fără un dinte, care părea smuls de un pumn pe care nu mi-l pot explica, şi în noaptea în care am constat că într-un dintre dispariţii îmi tatuasem un ponei chiar la baza penisului. Gagiul de la salon mi-a zis acum câteva zile că eram praştie de drogat când am venit la el, dar că i-am dat atâţia bani încât chiar nu i-a păsat. Cică i-aş fi zis mai târziu că mi-aş fi dorit vulturul de pe stema Statelor Unite, dar n-am ştiut să mă exprim. Aşa o fi.

Nu reuşesc să port o conversaţie serioasă pe tema asta. De fiecare dată când nu dispar cu vreo pipiţă sau la o băută, dacă apuc să mă întreb despre poneiul ăla nenorocit sau despre motivele plecărilor astea mult prea dese şi deranjante, urmează o tăcere rece şi a naibii de neplăcută. Dacă insist, aud doar uşa trântindu-se în urma mea.

Mă gândesc, din ce în ce mai serios, să mă car şi eu. La următoarea dispariţie, când o să mă întorc, n-o să mă mai găsesc acasă.

în ordinea pielii

2009-08-26T15:05:00.015+03:00

Aveam un loc al meu unde se admirau oamenii goi

(Unii ieşiseră din încăperi cu şiruri

de volume despre piele şi clepsidre)

Alţii aveau convingerea că fuseseră

Invitaţii marilor gesturi neglijente

Aveau cuvinte-cheie cu care-şi dezlipeau viitoare forme

De natură tulburătoare

Pentru sine şi în sine

Se dăruiau

Unor descoperiri accelerate

Din cauza soarelui deosebit de dezbrăcat de bronz erau încurajaţi

Să-şi amintească că pe o piele ca aceasta esenţa se păstrează tare

Şi că în asemenea locuri decoltate

Amorul poate avea vocaţie de prostituată

În mod special cu pielea groasă şi alunecoasă

În mod special pentru a afla numai piele

În mod special pori

În mod decent pistrui

Ţin tenu-n loc să

Catifeleze trupul etern preocupat de atâta dilatat aveam

Irişii puţin emoţionaţi şi-un canibal

Neaşteptat de atât de mulţi oameni

Îşi scoase spinarea ca să coasă pistruii sau

Să-şi repeadă creştetul fără dinţi de marile suprafeţe cuprins

De unul dintre acele inexplicabile dar loiale apariţii ale minţii

Când rămâi tu

Cu prada

Şi-n gura ta

De o încrezătoare posedare

Ţi se pierdeau mirosurile adânci de piele moale

taTu

2009-08-26T15:04:00.002+03:00

Piele chiar nu poţi să-ţi cumperi. E a ta, dintotdeauna. Se lasă, cu vârsta, dar nu te agasează vreun dubios cu pielea lui de lux de la Armani sau D&G. Nici măcar Vuitton, deşi a-şi putea paria că Murakami ar veni cu un design din acela minimalist, japonez, numai bun de expus sub duş. Oricum, nu-l împiedică nimeni să-şi tatueze sigla pe fund, doar că, la naiba, ce te faci dacă la anu’ iese din trend? Nu-i ca cinciul de la zar tatuat pe mână, o opţiune pe viaţă. Eu mă simt bine în pielea mea. Îmi place aşa cum e, nu-i dau găuri (voluntar) pentru nici un fel de cercei, brelocuri, catarame sau carabine de alpinism, nu mi-am scris când eram mic pe piept "Te iubesc, Monica!" - şi bine-am făcut că mi-aş fi limitat drastic opţiunile -, nici "Hai Foresta!" şi nici măcar un "Jos Iliescu!" mic, jos. M-am gândit doar de două ori serios la un tatuaj adevărat. Prima dată când am dat la facultate. Vroiam să am Luceafărul pe unghia degetului mare de la piciorul drept, imprimată cu vopsea albastră, de ouă de Paşte. Evident, aş fi schimbat finalul, mult prea patetic şi vintage pentru gusturile mele. Dar îmi plăcea ideea că nu prea poţi să cobori mai în jos decât atât. Am renunţat după ce-am aflat că la noi nu se studiază pictatul pe boabe de orez la nici o universitate autohtonă, o scăpare vădită a legislaţiei, care-a făcut obiecte de studiu prostii precum religia şi fiabilitatea. O bursă în China era exclusă. N-am vrut să-mi tatuez şi ochi oblici. A doua oară eram beat şi-am vrut să-mi tatuez un ponei verde chiar deasupra genunchiului, cu un creion chimic roz. N-am găsit decât un creion mecanic de 0.5 şi, după încă o bere, n-am mai găsit nici genunchiul. Şi, oricum, eu nu ştiu să desenez ponei.

Hang over a bottle

2009-08-19T00:54:00.008+03:00

Nu-mi amintesc bine...

Nu, încă e bine. Aproape de ieri şi mâine. Făceam cumva. Fac. Calculez ştiinţa exactă a pauzei dintre shoturi. Se nimereşte să fie la coadă. Cu pai sau fără păi, mi-e totuna. Ţigara prefer s-o sting la capătul berii. Un gest light care te scuteşte de greutatea degetelor sufocate într-o scrumieră. Stinge toate ţigările într-o sticlă, pentru glitch-ul reactiv de la fund am să apropii urechea ca să aud formula. Meditez cu ochii umezi la ultimul strop de pe final, cand, liber deschis, stand still, inund cu cascada ochilor ledul becul felinarul corsetele luminoase de pe cer. E o intensitate care îţi ia ochii şi ţi-i duce inapoi în pahar. Mai ţii minte când te încheiai la creier cu reţeaua de pe cer noaptea pe plajă? Gândurile îţi fugeau de la o lumina la alta te încălzea până şi frigul e doar o stare o iei ca pe o stare de bine contagioasă, uneori funcţionăm mai bine ameţiţi în fine. Nu există împotrivire la beţie nu există constrângere poate doar strângere de pumn lăsând urme adânci pe faţă. Şi aia în cartierele proaste. Sunt într-o realitate preparată. Impulsurile iau forma regretului în patul de a doua zi mahmureala se drege cu o vomă şi o vorbă bună. La final, oricât de molestate ne-ar fi corpurile, injecţia de ruşine escaladează direct în buze, ca şi cum ai fi sărutat toată noaptea trandafiri, priveşte-ţi buzele. Roşu-crăpat, roşu crapă scoate cuvântul şi clipeşte o lacrimă. Nu uita că în ochii tăi limpede se reflectă nevoia obosită de linişte. Paie pline pe-o mirişte.

Thank You for Drinking

2009-08-19T00:48:00.003+03:00

Acum mulţi ani, pe vremea când vodca Săniuţa era fashionable, datorită preţului imbatabil, eram într-un fel de cârciumă de la ţară, în căutarea unui pachet de ţigări (şi ele mult mai simple, deloc light şi fără îmbunătăţiri high definition). În faţa mea un individ de vreo 20 şi ceva de ani, care arăta de 50, aproape beat şi probabil căruţaş, îi spune barmanului că vrea şapte "sute" de votcă. Acesta din urmă ia tacticos o sticlă nedesfăcută (din alea clasice, de se returnau pe vremuri la aprozar), întinde şapte pahare în faţa lui şi le umple, cu o precizie milimetrică, fără să lase sticla din mână. Căruţaşul îl priveşte plat, fără vreo tresărire, plăteşte, lasă bacşiş, ia tava şi se duce la masă. A fost primul moment din viaţă când am realizat că alcoolul şi matematicile superioare nu sunt neapărat buni prieteni.

Câteva luni mai târziu, după ce m-am ocupat personal să aflu câtă vodcă intră într-o sticlă din aia, îngurgitând-o în doar câteva ore, i-am zis unei tipe care mă chema la ea, la o cafea, că nu-i cazul să bag cafeină în mine la 4 dimineaţa. A doua zi mi-am dat seama că nu doar matematica suferă din cauza alcoolului.

Între timp, am senzaţia că alcoolul a devenit, mai mult, o metodă de comunicare socială. Dacă vrem să ne futem creierii, avem la îndemână metode mult mai bune. Să bei singur, acasă, mi se pare relativ lame, deşi mi s-a zis că o sticlă de vin roşu combinată cu o baie fierbinte face bine la moral. Whatever. Too girlish for me. Whisky on the rocks? Mai merge - dar parcă e aiurea să nu-ţi însoţeşti băutura de o conversaţie interesantă (Hegel pare mult mai simplu după trei pahare). Rişti să te apuci să scrii comentarii pe bloguri sau, de la o vârstă încolo, să inventezi conspiraţii universale, condimentate cu ponei roz.

Să bei în oraş însă, e altă treabă. E aproape obligatoriu. Dacă eşti într-un club şi rezişti două ore fără o bere sau un cocktail în mână, fie eşti ala care taie bilete la intrare, fie ai prea multă grijă de ficatul tău. În plus, renunţi la unica platoşă pe care o poţi interpune între tine şi privirile pătrunzătoare ale celor care-ţi studiază prezenţa. E scuza perfectă. "Uite, nu o frec aiurea aşteptând să agăţ ceva, nici nu mă plictisesc teribil acasă. Muzica e absolut perfectă - faptul că DJ-ul n-a mai schimbat bitul de 30 de minute deşi e coadă la bar nu mă impresionează într-un fel. Eu am o bere!!! Sunt foarte preocupat să o beau. Look at me, mai iau o gură. Deci am treabă, da? Nuuuuuu sunt deloc, dar deloc, la fel de plictisit ca şi voi. Am berea mea, este perfectă, răcită la minus patru grade şi nu mă interesează altceva". Chestia asta poate fi transmisă în circa două secunde, din ochi, oricui te priveşte relativ dubios, numai şi numai dacă ai o bere sau un whisky în mână. Cocktails works too! Cola nu, se presupune că eşti cu maşina şi vrei să agăţi eficient şi repede.

Să nu uit. Ce-am scris mai sus contrazice cumplit teoria aia despre alcoolul care alungă inhibiţiile. Cei drept, prea multă băutură te poate conduce uneori la celebrele dimineţi în care te-întrebi cine naiba e personajul ăla dubios de doarme lângă tine-n pat, butt naked - thanks God, eu n-am fost pus în situaţia de a-mi pune întrebarea asta, fiindcă o puneau mereu ele primele. De cele mai multe ori, alcoolul n-alungă nimic, nici măcar piticii ce-şi fac veacul pe creier şi încearcă să te convingă că ieşi în oraş din motive mult mai nobile decât te-ar putea bănui vreodată cineva. Alungă, ce-i drept, bancnotele foşnitoare din portofel, dar, what the fuck, de ce naiba ai mai munci, dacă n-ai putea lichefia cumva procesul ăsta.

Una peste alta, fiindcă simt că se pierde din coerenţa acestui text, scris parţial şi după ce am studiat vreo trei beri olandeze cu o prietenă care nu înţelege că tipul acela care n-o prea mai sună de ceva vreme n-o face tocmai fiindcă şi-a luat jucăriile şi-a plecat, ar trebui să ajung la o concluzie inteligentă. Ei bine, nu pot să scot finaluri deştepte la un text despre alcool. Pot, cel mult, să fac o listă de avantaje şi dezavantaje ale consumului care să nu sune ca un afiş de lângă buda comisariatului de poliţie.

Un avantaj evident ar fi că personaje extrem de dubioase ajung să aibă parte de sex, ceea ce face ca lumea să fie mai fericită şi mai puţin dispusă să se arunce în aer într-o piaţă publică (şi pot să pun pariu aici că atunci când Mahomed s-a luat de alcool în Coran nu şi-a imaginat vreo secundă că cineva o să inventeze TNT-ul). Alt avantaj este că muzica proastă merge mai bine un pic abţiguit, la fel ca şi conversaţiile stupide. Plus că, să nu uităm, consumând, mai creşte şi economia puţin (mai ales cea subterană) şi ajutăm familiile barmanilor să-şi pună o pâine pe masă (şi totuşi, ce naiba scriu eu aici? I must be drunk).

Dezavantajele poartă numele de mahmureală, şi uneori de ciroză sau agent rutier constatator.